Trăim într-o eră a ambalajelor sterile, a etichetelor perfect tipărite și a normelor HACCP aplicate cu rigurozitate. Mâncarea a devenit produs, iar gustul – un algoritm. În acest peisaj industrializat, afirmația că „o strachină cu mâncare e mai gustoasă și mai sănătoasă decât orice produs ‘la înalte standarde tehnologice și de igienă’” pare o provocare directă la adresa modernității. Este aceasta un adevăr intuitiv? O nostalgie idealizată? Sau o prefăcătorie romantică ce ignoră realitățile sanitaro-epidemiologice?

 

 

O mâncare servită într-o strachină, gătită cu pricepere într-o gospodărie tradițională, nu are nevoie de aditivi, conservanți, agenți de textură sau arome artificiale. Este simplă, vie, personalizată – încărcată cu istorie, memorie și un dram de imperfecțiune. Gustul acestei mâncări e viu, variabil, imprevizibil – adesea superior față de cel al unui produs industrial, conceput să fie „acceptabil” pentru toți și „excepțional” pentru nimeni.

 

În schimb, produsele din supermarket sunt rodul unor lanțuri de producție, transport și stocare de lungă durată. Ele sunt supuse unor tratamente termice, chimice sau mecanice menite să le prelungească viața, să le stabilizeze compoziția și să le asigure „siguranța alimentară”. Dar în acest proces, gustul și valoarea nutrițională se diluează. Totul devine „corect”, dar adesea fad.

 

 

Totuși, nu putem ignora un aspect esențial: igiena și siguranța alimentară sunt imperative într-o lume dens populată și interconectată. Produsele „la standarde înalte” nu sunt neapărat dușmanul sănătății, ci o încercare de a preveni boli, toxiinfecții, contaminări și fraude. Sistemele de trasabilitate, etichetare și control sunt construite tocmai pentru a proteja consumatorul.

 

O strachină cu mâncare, oricât de delicioasă, nu garantează absența bacteriilor, a paraziților sau a contaminanților dacă nu este gătită și păstrată în condiții corespunzătoare. În mediile urbane, unde lanțul scurt alimentar este o excepție, nu o regulă, igiena industrială este adesea singura garanție de protecție în fața hazardului alimentar.

 

 

Problema reală nu este conflictul între „tradițional” și „industrial”, ci lipsa educației alimentare. Consumatorul nu este protejat doar prin interziceri sau reglementări. El trebuie format să distingă între „natural” și „naturalist”, între „sănătos” și „pseudonatural”. Nu orice produs fără E-uri este bun, la fel cum nu orice aliment „tehnologizat” este dăunător.

 

Educația alimentară – despre ingrediente, proveniență, metode de procesare, porționare și conservare – este cea mai autentică formă de protecție a consumatorului. Doar așa poate alege conștient între o ciorbă fiartă pe sobă și o supă instant din raft.

 

 

Afirmația din titlu conține un adevăr parțial, dar profund. Da, o strachină cu mâncare poate fi mai gustoasă și mai sănătoasă. Dar doar atunci când este gătită cu responsabilitate, din ingrediente curate și fără compromisuri de igienă. În același timp, nu trebuie să demonizăm produsele industriale doar pentru că par impersonale.

 

Între tradiție și tehnologie nu trebuie să alegem exclusiv. Idealul este un echilibru: tehnologie inspirată din tradiție, produse industriale cât mai curate, dar și păstrarea mâncărurilor autentice în lanțul scurt, local, cu valoare umană.

 

Protejarea consumatorului nu înseamnă doar sterilizare și norme, ci acces la cunoaștere și libertatea de a alege informat. Altfel, totul devine o altă formă de prefăcătorie.