Suntem buni la a promova produsele altora, dar neglijăm să ne promovăm propriile comori gastronomice.

Mâncăm ce e al altora, dar nu știm să ne spunem propria poveste. România și nevoia urgentă a unui brand gastronomic autentic

Suntem buni la a promova produsele altora, dar neglijăm să ne promovăm propriile comori gastronomice. Ne entuziasmăm la chorizo, hummus, brie, gyoza, kimchi sau curry, dar ezităm să oferim lumii pastrama de oaie, brânza de burduf sau tocana de hribi. De ce? Pentru că, în ciuda unei tradiții culinare complexe și a unei agriculturi încă diversificate, România nu și-a construit un brand gastronomic coerent, recunoscut, comunicat și apărat. Trăim într-o epocă în care mâncarea nu mai e doar hrană, ci identitate, patrimoniu și geopolitică. În această ecuație, noi am rămas la statutul de consumatori entuziaști, dar lipsiți de voce.

Chorizo a devenit un simbol global al culturii spaniole, nu doar prin gust, ci pentru că Spania a știut să-și transforme gastronomia în brand național. Același lucru l-a făcut Italia cu pastele și brânzeturile, Franța cu terroir-ul și rafinamentul, Japonia cu ritualul și simplitatea, Coreea cu fermentarea și cultura picantului. România? Continuăm să ne considerăm „tradiționaliști”, dar nu avem o identitate culinară în exterior. În meniu punem produse de import, în vitrinele alimentare domină gusturi globalizate, iar pe plan internațional suntem absenți. Nu din lipsă de valoare, ci din lipsă de strategie, curaj și respect de sine.

Până și cele câteva produse românești cu IGP sau DOP (cârnații de Pleșcoi, salamul de Sibiu, magiunul de Topoloveni) sunt promovate mai degrabă sporadic și izolat, fără a fi integrate într-o arhitectură narativă coerentă. Nu există o hartă oficială, atractivă și vie a gastronomiei românești. Nu există campanii internaționale prin care să ne spunem povestea. Nu avem festivaluri gastronomice de talie internațională, nu avem prezență constantă la târgurile globale, nu avem un concept care să grupeze, să comunice și să protejeze diversitatea culinară românească.

În lipsa unui brand colectiv, produsele noastre devin vulnerabile: pot fi copiate, confundate sau chiar uitate. Brânza de burduf poate fi trecută drept „cheese in bark”, cârnații de casă devin „homemade sausages”, iar păstrama ajunge doar o variație generică de „smoked meat”. Fără poveste, fără poziționare, fără nume propriu, mâncarea noastră nu înseamnă nimic pentru un străin. Și chiar mai grav – riscăm să nu mai însemne nimic nici pentru noi.

Această realitate are și o componentă educațională profundă. În școlile românești nu se învață nimic despre patrimoniul gastronomic autohton. Copiii știu mai bine ce este sushi decât ce e o tochitură dobrogeană sau un borș de bureți. Manualele de turism, marketing sau economie agricolă tratează cu superioritate tot ce ține de producția tradițională. Chefii tineri aspiră să gătească ca francezii, să placheze ca nordicii și să decoreze ca italienii, dar puțini sunt cei care caută în manuscrise vechi, în rețete uitate sau în tehnici pierdute. Gastronomia românească este prezentată adesea ca ceva rustic, prăfuit, greu, fără potențial comercial. Nimic mai fals.

Adevărul este că România are un potențial culinar imens: gusturi puternice, rețete de sinteză (slav, latin, oriental, pastoral), ingrediente naturale, obiceiuri sezoniere și o legătură profundă cu natura. Într-o epocă în care lumea caută autenticitate, local, sustenabilitate și povești, noi avem toate cărțile în mână – dar nu știm să jucăm.

E nevoie de un brand gastronomic românesc nu doar ca instrument de marketing, ci ca formă de educație, suveranitate culturală și stimulare economică. Un astfel de brand ar trebui să:

• cartografieze gastronomia regională și să creeze rute turistice tematice;

• identifice produse-ambasador și să le protejeze la nivel internațional;

• ofere sprijin producătorilor locali pentru ambalare, promovare, acces la piețe;

• creeze standarde de calitate și platforme de certificare a autenticității;

• promoveze constant aceste produse în străinătate prin institute culturale, ambasade, târguri și social media;

• includă gastronomia românească în curricula școlară și în formarea profesională.

În paralel, ar trebui să ne reeducăm publicul. Să-i învățăm pe copii și adulți să aprecieze ce e local. Să înlocuim brunch-ul generic cu o masă inspirată din sărbători tradiționale. Să ducem zacusca, ciorba, coliva, cozonacul și afumătura într-o zonă de valorizare culturală, nu de „bucătărie de la bunici”.

Nu e vorba de nostalgie. E vorba de a ști cine ești. E vorba de demnitate. Și da, e vorba și de bani: o economie culinară coerentă înseamnă locuri de muncă, exporturi, turism, branding de țară. Dacă Thailanda a investit în promovarea globală a rețetelor sale prin chefi diplomați, dacă Georgia a transformat khachapuri într-un simbol turistic, dacă Republica Moldova face din vin o carte de vizită – de ce nu am putea și noi?

România nu trebuie să imite. Trebuie să inspire. Dar pentru asta, trebuie mai întâi să-și (re)descopere, să-și documenteze și să-și afirme propria identitate gastronomică. Să înțeleagă că nu suntem doar consumatori de importuri ambalate frumos, ci păstrători ai unui gust nobil, transmis din generație în generație.

E timpul să încetăm să mai fim spectatori. Să nu mai lăsăm chorizo, guacamole și mozzarella să ocupe tot raftul și toată conversația. E timpul să spunem lumii: „asta e mâncarea noastră”. Și să o spunem cu mândrie, viziune și profesionalism. Pentru că în farfurie se joacă viitorul unei națiuni. Și dacă nu-l gătim noi, altcineva o va face în locul nostru – cu rețetele noastre, dar fără sufletul nostru.